Când m-am întâlnit prima dată cu S. (4 ani), am văzut cum mă așteaptă în holul centrului o fetiță cu ochii mari, albaștrii și temători, iar aceeași privire o întâlneam și la mama care o ținea de mână. Deși le-am întâmpinat-o cu calm și zâmbete, am petrecut câteva momente să ne cunoaștem, în momentul în care am întins mâna ca ea să vină cu mine în camera de terapie și a fost nevoie să se desprindă de mâna mamei, corpul micuței a încremenit, iar privirea temătoare acum era plină de lacrimi. Mămica mă anunță de îngrijorarea ei legată de faptul că S. nu se desparte de ea, că e posibil să plângă și să țipe. Mi-am dat seama imediat că încerc să iau de lângă mama lui un copil cu anxietate de separare, că o suferință intensă la prima noastră întâlnire nu iși are locul, și că micuța are nevoie de o abordare mult mai sensibilă pentru a venii cu drag la ședințele de terapie. Știam că anxietatea de separare e greu de depășit pentru orice copil, așa că am rugat-o pe mămică să vină cu noi, să ia parte la procesul nostru de împrietenire. A fost nevoie de doar două ședințe pline de voie bună, jocuri, lucuri noi și interesante, în care mama doar a fost acolo în cameră, cu intervenții minime, până când S. a prins încredere în mine și a simțit camera de terapie ca fiind un mediu sigur. Atunci a fost momentul în care am rugat-o pe mămică să ne lase singure ultimele 10 minute. În următoarea ședință au fost 20, în următoarea 30 și tot așa până când micuța a reușit să rămână relaxată doar cu mine timp de două ore.
Ce este anxietatea de separare și când apare aceasta?
În exemplul de mai sus am prezentat un caz de anxietate de separare la un copil mic (4 ani), însă trebuie menționat că anxietatea de separare poate apărea atât la bebeluși, copii, adolescenți cât și la adulți. În articolul de atăzi ne referim la anxietatea manifestată în general la copii și vom menționa particularitățile acesteia la copilul diagnosticat cu tulburare de spectru autist.
Anxietatea de separare este un proces natural ce are loc începând cu vârsta aproximativă de 9 luni, ajungând să fie cea mai intensă în jurul vârstei de 2 ani, iar apoi începe să scadă gradual. Este un proces reprezentativ pentru relația de încredere și dependență pe care a dezvoltat-o copilul cu îngrijitorul său. Putem considera anxietatea de separare o tulburare în sine abia dacă aceasta își face apariția după ce copilul a împlinit 3 ani, în orice perioadă a vieții, și atunci când aceasta îi perturbă funcționarea persoanei în viața sa de zi cu zi.
Manualul de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale (DSM-V) identifică tulburarea de anxietate de separare ca fiind o „frică sau anxietate excesivă și neadecvată din punct de vedere al dezvoltării în legătură cu separarea” care provoacă „distres semnificativ clinic sau tulburări sociale, academice, ocupaționale sau alte domenii importante de funcționare”.
Manifestările includ:
– suferință recurentă, excesivă, greață, vărsături, dureri de cap sau de stomac atunci când este anticipată sau experimentată separarea de o figură de atașament;
– îngrijorare persistentă și excesivă cu privire la pierderea figurilor de atașament sau posibila vătămare a acestora, cum ar fi boala, rănirea, dezastrele sau moartea;
– reticență persistentă sau refuz de a ieși din cauza fricii de separare;
– frică sau reticență persistentă și excesivă de a fi singur sau fără figuri majore de atașament acasă sau în alte situații;
– reticență persistentă sau refuz de a dormi departe de casă sau de a merge la culcare fără a fi în apropierea unei figuri majore de atașament;
– coșmaruri pe tema despărțirii;
Cu alte cuvinte, atunci când acesta este separat de casă, părinți sau persoana care îl îngrijește, copilul trăiește o senzație de tensiune interioară și o gamă largă de emoții negative, iar acestea pot fi o piedică în dezvoltarea lui armonioasă. Copilul poate fi ori foarte neliniștit, ori într-o continuă defensivă și evitare, în oricare dintre cazuri, copilului îi este foarte dificil în a se adapta la mediu și a participa la activități. Observăm cel mai des că apare în momentul în care copilul merge la grădiniță, școală, la locul de joacă cu copii sau când este lăsat cu rudele. De multe ori apare acasă, atunci când refuză să doarmă singur sau să se joace singur. Adesea, copii prezintă o îngrijorare excesivă legată de apariția vreunui eveniment nefericit precum să se piardă sau să fie uitat undeva.
Atunci când vorbim despre copiii cu diagnostic de tulburare de spectru autist, studiile ne arată că între 11% și 84% dintre copii manifestă o formă sau alta de anxietatea care le perturbă funcționarea, printre care prevalențele cele mai mari le au anxietatea socială și cea de separare. Diferența dintre un copil cu o dezvoltare neurotipică și unul cu o dezvoltare neurodivergentă constă în intensitatea mult mai puternică acestor trăiri, amplificată de dificultatea înțelegerii acestora și lipsa abilităților de a le gestiona. Atunci când ne gândim la copilul cu diagnosticul de TSA trebuie să avem în vedere că acesta are întotdeauna un adult care îi oferă suport, adesea doar un anumit adult, în fiecare moment al zilei, iar momentul despărțirii de acesta, fie și pentru puțin timp, se naște un sentiment de confuzie și neputință la copilul anxios. Astfel, se instalează o frică generalizată, care, la copiii mai mari adesea este însoțită de gânduri legate de moarte, de abandon și o percepție ostilă asupra lumii. La mulți dintre copii, în special la cei cu dificultăți în comunicare, anxietatea de separere se manifestă prin intensificarea autostimulărilor, a comportamentelor de auto-calmare, tantrumuri sau prin fluturarea mâinilor, alergat, ecolalie ori se angajează în alte comportamente repetive.
Cum ajutăm copilul cu anxietate de separare?
Pentru a ajuta copilul cu anxietate de separare, în primul rând este nevoie de o atitudine empatică asupra problemei sale, înțelegerea dificultății prin care trece și observarea, ca mai apoi anticiparea, momentelor în care se manifestă aceasta. Este nevoie să ne punem ca obiectiv dezvoltarea autonomiei copilului, și să nu încurajăm evitarea confruntării cu separarea. Putem lucra cu elemente ce țin atât de tranziția copilului atunci când are loc separarea (de exemplu, ritualuri de despărțire), cât și cu elemente ce țin de „pregătirea” copilului și dezvoltării sale emoționale. Când alegem modalitatea de a ajuta un copil, trebuie să avem în vedere atât nivelul de dezvoltare al copilului, cât și abilitățile acestuia, în mod special cele ce țin de comunicare. În continuare vom prezenta câteva metode de abordare:
- Începeți cu separării scurte sau superificiale. Abordarea aceasta este utilă indiferent de gradul de afectare al copilului sau nivelului său de dezvoltare. Vorbim, spre exemplu, despre a lăsa copilul cu bunica sau la grădiniță astăzi 5 minute, mâine 10 și tot așa continuăm să creștem intervalul de timp, până când copilul acceptă să rămână în absența personei care îl îngrijește o perioadă mai lungă. Intervalul de la care începem poate să difere foarte mult de la copil la copil. La cei mai mici sau sever afectați, spre exemplu, putem începe chiar și cu 1-2 minute, iar apoi să continuăm să adaugăm tot câte 1-2 minute. Important este ca să nu mărim timpul până când copilul nu a acceptat situația și reușește să petreacă liniștit timpul de la pasul la care vă aflați. Alt lucru important aici este ca activitățile pe care copilul le face în acest timp să fie (foarte) plăcute pentru acesta. Această metodă poate fi folosită și acasă, spre exemplu, în cazul în care avem un copil mic care nu se poate separa de mamă: mama poate să meargă să stea câteva minute în altă camera, în timp ce tatăl sau altă persoană apropiată se angajează cu copilul în activități distractive.
- Oferiți predictibilitate: prezentați copilul cât mai multe detalii despre ce va urma să facă în lipsa dvs., cât va sta, cu cine, ce fel de activități va avea și cât timp va sta în locul respectiv. Pentru copii non-verbali sau foarte anxioși există varianta de a prezenta o poveste socială sub formă de imagini, în care îi arătăm copilului prin imagini cât mai multe lucruri sau oameni asociate locului în care urmează să meargă. Spre exemplu, pentru un copil care trebuie să înceapă școala în toamnă, ar putea fi de ajutor de-a lungul verii să meargă în plimbări până la viitoare școală, și să i se prezinte o planșă pe care să fie lipite poze cu școala, diversele activități de acolo și o poză cu viitoare învățătoare. Astfel, copilul va avea o idee despre ce urmează să se întample acolo și asta îi va da sentimentul de control.
- Creați un „simbol” care să-i amintească că-l iubiți și că vă veți revea curând, fie ca e ceva mic de ținut în buzunar, sau o brățară, un lănțișor. Poate fi chiar și un obiect de-al dumneavoastră. Încărcați-l cu o poveste atunci când i-l dăruiți și aveți grijă să i-l dați de fiecare dată când știți că veți fi departe unul de altul. Acest simbol va creea iluzia faptului că există o legătură obiectivă între voi, chiar dacă dvs. sunteți departe.
- Ritualul de despărțire: fie că este un pupic, o îmbrățișare sau un salut-secret, ritualul de despărțire nu trebuie să lipsească. Niciodată să nu plecați repede când considerați că cel mic nu este atent. Indiferent de reacția acestuia, dvs. încercați să vă păstrați calmul și zâmbetul pe buze. În timp, copilul își va modela atitudinea după dvs.. Încurajați-l să participe la activitățile la care e invitat și subliniați încrederea pe care o aveți că se va descurca.
- Vorbiți cu copilul despre asta într-un mod empatic: adică un mod în care ascultăm fricile copilului, nu minimalizăm durerea copilului, ci dăm de înțeles că aceasta este validă. Totodată, este benefic să-i arătăm ca are resursele pentru a se descurca, că a trecut cu bine prin separările din trecut, că nu a pățit nimic și că întotdeauna v-ați întors. Pentru a facilita discuția, pot fi de ajutor cărțile terapeutice pentru copii ce au ca tematică anxietatea de separare a copiilor. (Recomandare: https://www.edituratrei.ro/carte/prof-dr-silvia-schneider-ce-sa-faci-cand-nu-vrei-sa-fii-departe-de-parinti-ghid-pentru-copiii-care-se-confrunta-cu-anxietatea-de-separare/3267/)
- Folosiți un limbaj pozitiv: atât atunci când povestiți copilului despre ce urmează să facă (fără amenințări ca dacă nu este cuminte va primi o consecință negativă), cât și atunci când vă despărțiți, care să-l asigure de reîntoarcerea dvs., spre exemplu în loc să spunem doar „La revedere!”, putem spune „La revedere, ne vedem peste jumatate de oră!”
- Jocuri precum cel „De-a v-ați ascunselea” îl pot ajuta pe copil să se obișnuiască într-un mod distractiv de ideea de separare.
- Dacă plecați într-o călătorie mai lungă: hotărâți împreună un moment al zilei în care va asigurați că puteți comunica, puteți pregăti și un calendar pe care să i-l prezentați și cu ajutorul căruia să poată urmări când vă întoarceți, acesta din urmă îl va ajuta pe copil să iși reconfirme faptul că întotdeauna vă întoarceți.
Dacă ați aplicat metodele de mai sus și acestea nu au ameliorat deloc sentimentul de frică al copilului, ar putea fi benefică consultarea unui specialist și ulterior o intervenție psihoterapeutică sau de terapie ABA, în funcție de abilitățile copilului.
Surse:
Figueroa, A., Soutullo, C., Ono, Y., & Saito, K. (2012). Separation anxiety. IACAPAP e-textbook of child and adolescent mental health. Geneva: International Association for Child and Adolescent Psychiatry and Allied Professions.
Gillott, A., Furniss, F., & Walter, A. (2001). Anxiety in high-functioning children with autism. Autism, 5(3), 277-286.
Hallett, V., Lecavalier, L., Sukhodolsky, D. G., Cipriano, N., Aman, M. G., McCracken, J. T., … & Scahill, L. (2013). Exploring the manifestations of anxiety in children with autism spectrum disorders. Journal of autism and developmental disorders, 43(10), 2341-2352.
MacNeil, B. M., Lopes, V. A., & Minnes, P. M. (2009). Anxiety in children and adolescents with autism spectrum disorders. Research in Autism Spectrum Disorders, 3(1), 1-21.
https://www.autismspeaks.org/expert-opinion/managing-anxiety-children-autism
Bögels, S. M., Alden, L., Beidel, D. C., Clark, L. A., Pine, D. S., Stein, M. B., & Voncken, M. (2010). Social anxiety disorder: questions and answers for the DSM‐V. Depression and anxiety, 27(2), 168-189.
