În general părinții ajung în terapie atunci când se simt coplesiți de anumite simptome, comportamente ale copilului. Indiferent că vorbim de o frică de întuneric, dificultate de a se integra în mediile sociale, grădiniță/școală, o rivalitate între frați, teama de eșec, manifestări agresive sau un deficit de atenție, procesul terapeutic începe cu o problemă asociată copilului, câteodată uitând că familia este un ansamblu în care membrii se influențează unul pe celălalt.
Părinții copiilor cu diferite tulburări de neurodezvoltare, fac cunoștință cu procesul terapeutic încă de la primele simptome observate la copilul lor, urmând pentru ei ani de terapie și diverse obstacole de depășit. Este un proces dureros și necesită multe resurse, ceea ce duce aprope de fiecare dată la o epuizare și schimbare radicală a modului de funcționare. Dispare viața socială, prioritățile se schimbă, suportul familiei extinse poate să dispară, tensiunile din relația de cuplu sunt din ce în ce mai evidente…cu siguranță lista poate continua.
La toate acestea se pot adăuga experiențe de viață traumatizante ca momente de criză, divorț, violență, abuz, pierderea locului de muncă, boala ce necesită o reprezentare mai clară a nevoii de suport psihologic acordat întregii familii, nu doar copilului.
De ce este necesar acest proces de psihoterapie adresat părinților?
Pentru că relația copilului cu cei care i-au dat viață, reprezintă relația cea mai importantă pentru el. Copilul primește de la părinți emoții, stări, conexiuni înainte să poată intra în contact cu partea lui cognitivă care să-l ajute să se adapteze în viață. Astfel își formează o structură în personalitatea lui care îl poate ajuta să funcționeze optim sau nu. Părintele transmite totul în această structură, copilul fiind o extensie a conștiinței părinților. Asta înseamnă că atunci când părinții trăiesc durere, respingere, neputință… trăiri declansate în urma experiențelor de viață, nu se mai pot conecta optim cu copilul lor și chiar transmit toată nesiguranța lor și celor mai mici.
Atunci când părinții sunt ok cu ei se pot conecta autentic și sunt capabili să le ofere protecție copiilor când simt frică, să le spună că este în regulă să fi trist sau bucuros și astfel, printr-o repetiție constantă a acestora să dezvolte acea structură optimă necesară.
Indiferent de cum se creează această structură, ea se păstrează și în viața adultă fiind interpretată ca o protecție necesară.
Deci dacă vrei să te cunoști mai bine, privește-ți copilul. De ce nu, o oportunitate grozavă.
Să pot ajunge un bun sau mai bun “antrenor” pentru copilul meu, lucrul cu mine însămi este ceea ce poate să facă diferența.