Atunci când vorbim despre un copil în contextul divorțului, este important să înțelegem că vorbim despre o viziune a lumii, în care firescul constă în a-i avea aproape pe ambii părinți pentru totdeauna, care tocmai s-a destrămat și a generat o imensă suferință în sufletul copilului.
În esență, majoritatea divorțurilor au la bază un sentiment profund de dezamăgire resimțit de ambii sau unul dintre parteneri, sentiment care atât de-a lungul procesului, cât și după, poate genera un nivel atât de ridicat de frustrare, încât părinții, din dorința de control sau răzbunare, ajung să aibă față de copil anumite comportamente care pot fi, de cele mai multe ori fără intenție, dăunătoare. Mai ales, că vorbim despre un copil aflat într-o perioada vulnerabilă.
Cu scopul de a depotențializa impactul negativ pe care îl poate avea divorțul în viața copilului, este de mentiont, ca în unele cazuri divorțu poate avea, un impact pozitiv în viața copilului.
În continuare, vom prezenta câteva dintre comportamentele părinților ce pot avea consecințe negative asupra dezvoltării psihologice a copilului și/sau asupra relației acestuia cu unul dintre părinți:
- Schimbarea totală a rutinei copilului: dacă în urma divorțului copilul ajunge să schimbe locuința sau apar alte schimbări precum schimbarea școlii, noi persoane în locuință (bunici, un nou partener), sau, pur și simplu, modificări în program din cauza lipsei unuia dintre părinți, atunci copilul devine nevoit se se adapteze la mai mult decât divorț în sine, ceea ce-i poate aduce un stres pe care, de cele mai multe ori, copiii nu-l pot identifica și gestiona singuri. Astfel că, este bine ca noile rutine ale copilului să fie cât mai similare cu cele de dinaintea divorțului. Spre exemplu, să nu renunțăm la momentele de joacă din weekend, plimbarea în parc, povestea de seara, orele de teme, etc.
- Expunerea copilului la conflicte: țipetele, jignirile, reproșurile la care copii sunt martori pot să zdruncine foarte tare imaginea copilului despre relații, despre lume și, mai ales imaginea de sine. Copilul se identifică ca fiind „parte” din ambii părinți, iar când copilul aude jigniri aduse unuia dintre părinți, acesta le integrează sub un sentiment propriu de vinovăție, rușine, devenind, fără să vrea, un magnet emoțional al stărilor părinților. Spre exemplu, un copil care a auzit jigniri la adresa tatălui său, este posibil să se simtă vinovat că nu a putut să-și apere tatăl. Este recomandat să evităm expunerea copilului la certuri repetate sau agresive, iar dacă copilul a fost martorul unor astfel de inevitabile momente, atunci este nevoie ca fiecare părinte să discute cu copilul despre ce a auzit, și să clarifice că nu are legătură cu el, să recunoască care sunt greșelile din ceea ce copilul a auzit, si să își exprime părerea de rău. Avem în minte faptul că vrem să-i prezentăm copilului o modalitate sănătoasă a gestionării conflictelor.
- Impunerea copilului/adolescentului a rolului de terapeut sau prieten: cel mai frecvent apare acest comportament în cazul adolescenților, care, deși au capacitatea de înțelegere a evenimentului, nu au capacitatea de susținere a unui părinte rănit. Descărcarea furiei pe fostul partener la copil îi aduce acestuia o povară emoțională, deoarce îl obligăm să facă față și emoțiilor lui, cât și ale adultului, ceea ce poate duce la instabilitate emoțională în cazul copiilor și adolescenților. Nu este necesar să ne prefacem că totul este „roz”, putem exprima faptul că suntem supărați pe fostul partener, dar să îl asigurăm ca acest lucru este problema adulților și nu are legătură cu relația copilului cu părinții.
Vom menționa acum fenomenele care pot avea un impact negativ major pe termen lung, precum denigrarea, „spălarea pe creier” și alienarea parentală: toate acestea au loc atunci când unul dintre părinți, sau poate chiar ambii, încearcă să abuzeze de încrederea copilului în încercarea de al convinge să se îndepărteze de părintele care este ținta furiei.
- Denigrarea apare sub forma jignirilor și învinovățirii fostului partener, indiferent dacă apare în discuțiile cu copilul sau acesta din urmă este martor la discuțiile cu prieteni sau avocați, acestea pot fi tulburătoare pentru copilul care iși iubește ambii părinți.
- „Spălarea pe creier” este un nivel mai avansat al denigrării în care unul dintre părinți încearcă în mod sistematic să-i creeze o imagine negativă a copilului despre celălalt părinte, folosind argumente ce exagereaza micile greșeli ale părintelui țintă (de exemplu o mamă dezamagită poate spune: „Tatăl tău nu a venit la serbare pentru că nu îi pasă de tine”), aici intră și încercarea de modificare a istoricului placut cu acel părinte (un tată suferind poate spune: „ Îți amintești că mama ta a fost întotdeauna mult mai precupată de muncă decât de tine?”).
- Alienarea parentală: este cel mai dăunător fenomen ce poate avea loc ca urmare a unui divorț, acesta poate avea consecințe pe termen lung atât asupra relației cu părintele alienat, cât și asupra dezvoltării și imaginii de sine ale copilului. Termenul acestui sindrom a fost indrodus încă din anii ’80, de către R. A. Gardner care a definit-o ca fiind: procesul și rezultatul manipulării psihologice a unui copil, prin care acesta arată teamă nejustificată, lipsă de respect sau ostilitate față de un părinte sau un alt membru al familiei. Înstrăinarea copilului față de părinte cuprinde mai multe modalități, astfel că aceasta se poate manifesta prin mai multe modalități: frică, lipsă de respect sau ca ostilitate față de părinte – și se poate extinde la rude sau părți suplimentare. Observațiile autorului au stârnit multe discuții în domeniile juridic și psihologic, iar în momentul de față există în foarte multe țări un cadru normativ legal ce încearcă să țină sub control acest fenomen. În România, regăsim Legea nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Trebuie menționat că există si situații în care îndepărtarea copilului de unul dintre părinți este justificată, cum sunt cazurile de abuz fizic sau verbal. În aceste cazuri este nevoie ca părintele abuzator să prioritizeze căutarea ajutorului de specialitate și controlarea acestor porniri înainte de a încerca să reia legătura cu copilul.
Atunci când sunteți ținta oricăruia dintre fenomenele de mai sus, cel mai important este autocontrolul, având în minte faptul că nu doriți să dați curs lucrurilor pe care le spune fostul partener furios despre dumneavoastră, confirmându-le. Aceasta este o capcana în care pică părinții atunci când reacționează cu ostilitate față de fostul partener atunci cand afla că acesta l-a vorbit de rau în fața copilului, practic se ajunge în situația în care denigrarea unui părinte este combătută prin denigrarea celuilalt părinte. Autocontrolul nu înseamnă că trebuie să deveniți pasiv, ci înseamnă să aveți răbdare pentru a-i oferi copilului contexte în care să iși dea seama singur de faptul că iubirea si grija dumneavoastră nu a suferit modificări o dată cu divorțul. Câteva modalități prin care puteți face asta pot fi:
- încercarea de a construi un „front comun” cu fostul partener și stabilirea unei linii de comunicații fără ostilități când vine vorba despre copil; cu timpul, ajungându-se la discuții legate de efectele negative pe care denigrarea dvs. le are asupra copilului;
- dezvoltarea gândirii critice a copilului, prin creerea unor contexte placute pentru copil, cu activități adaptate nevoilor lui, în cadrul cărora, având o atitudine deschisă față de criticile celuilalt părinte, să-i arătați că se simte în siguranță și vesel alături de dumneavoastă, astfel încât, copilul să poată să tragă singur concluzii legate de dvs.;
- respectarea întalnirilor cu copilul și insistarea în păstrarea contactului cu acesta, indiferent de refuzul celuluilat părinte sau al copilului;
- analizați-va propriile contribuții la îndepărtarea copilului și căutați ajutor sau modalități prin care să ameliorați efectele acestora;
- încercați să reacționați cât mai puțin impulsiv în fața jignirilor aduse de copilul ce a fost influențat, în aceste momente tensionate, lăsați-l să se liniștească și încercați să-i reamintiți de momentele frumoase petrecute împreună, care contrazic ceea ce zice copilul;
- alegeți o persoană de încredere, apropiată copilului sau un specialist, care să discute obiectiv copilul și să vă readucă într-o lumină realistă în ochii acestuia;
- indiferent de atitudinea ostilă a fostului partener și modului în care acesta încearcă să va pună într-o lumină rea, continuați să îl puneți pe acesta într-o lumină bună în fața copiilor;
În concluzie, în urma unui divorț copilul are nevoie de reasigurarea că între părinții lui va exista întotdeauna o conexiune specială datorită faptului că au un copil împreună.
Bibliografie:
Baker, A. J., Bone, J. M., & Ludmer, B. (2014). The high-conflict custody battle: protect yourself and your kids from a toxic divorce, false accusations, and parental alienation. New Harbinger Publications.
Warshak, R. A. (2001). Divorce poison: Protecting the parent-child bond from a vindictive ex (p. 320). ReganBooks.
Wallerstein, J. S. (1991). The long-term effects of divorce on children: A review. Journal of the American Academy of Child & Adolescent Psychiatry, 30(3), 349-360.
Rowen, J., & Emery, R. (2014). Examining parental denigration behaviors of co-parents as reported by young adults and their association with parent–child closeness. Couple and Family Psychology: Research and Practice, 3(3), 165.
Meier, J. S. (2009). A historical perspective on parental alienation syndrome and parental alienation. Journal of child custody, 6(3-4), 232-257.
Berman, W. H., & Turk, D. C. (1981). Adaptation to divorce: Problems and coping strategies. Journal of Marriage and the Family, 179-189.
Nicolae, I. (2016). Reflectarea sindromului de” alienare parentala” în jurisprudenta româneasca. Pandectele Romane, (11), 31.
